Cum dezvoltăm atenția copiilor? Strategii eficiente de la Oana Moraru.

Pe 23 martie, Kinderpedia a fost partener la conferința „Atenție, ascultare și învățare – de la blocaje la reușită“, organizată de Oana Moraru la Sheraton Bucharest Hotel. Ne-am bucurat să ne reîntâlnim cu părinți și educatori dedicați, să explorăm împreună provocările reale din educație și să schimbăm idei valoroase despre ce înseamnă, de fapt, să fii alături de un copil în procesul său de creștere și învățare.

Ne-am reîntâlnit cu mulți dintre voi, ne-am cunoscut în persoană cu alții, și am avut ocazia să vorbim despre cum platforma Kinderpedia susține deja, de peste cinci ani, școli și grădinițe precum Helikon – instituție fondată și condusă chiar de Oana Moraru – în efortul lor de a consolida parteneriatul cu familia și de a urmări progresul elevilor.

Conferința ne-a adus în prim-plan o întrebare esențială: cum ajutăm copiii să devină mai atenți, mai ascultători, mai ancorați în prezent și în sarcinile care le sunt adresate?

De la „nu vrea” la „nu poate încă”

Pornim adesea de la enunțuri precum „nu vrea să-și facă temele“, „nu vrea să citească“, „nu știe să-și verifice testul“. Dar, așa cum ne-a amintit Oana Moraru, în spatele verbului „nu vrea“ se află, de multe ori, un „nu poate“. Sistemul nervos al copilului încă nu este pregătit pentru efortul pe care noi îl cerem, iar acest lucru nu ține de voință sau încăpățânare, ci de dezvoltare.

De exemplu, atunci când îi cerem unui copil să se oprească din joacă pentru a-și face temele, în mintea noastră se declanșează o logică a organizării, a eficienței. Dar în mintea copilului există doar o linie continuă cu o singură stație: „mă joc, mă joc, mă joc“. Intervenția noastră este percepută ca o întrerupere dureroasă, o nedreptate care blochează plăcerea. Așa apar rezistențele: „încă 5 minute!“, „mai vreau să mă joc“.

Copiii trăiesc în „stația” prezentului

Când un copil spune că nu vrea la teme, el de fapt vrea să continue ce făcea – să se joace. Viața lui emoțională e un flux continuu în care există o singură „stație”: joaca. Intervenția părintelui este percepută ca o întrerupere a acestui flux și, inevitabil, ca o nedreptate.

Pentru ca trecerea de la joacă la activitate cognitivă să fie firească, părintele nu trebuie să oprească brusc trenul emoțional al copilului, ci să construiască un pod între cele două „stații”, prin ritualuri, limite clare și predictibilitate.

Rolul nostru este să învățăm cum să construim, nu să întrerupem. Cum să fim parte din fluxul copilului, fără să părem o amenințare. Când vine vorba de teme sau orice altă sarcină, e important ca tranziția să fie ghidată cu blândețe, să existe predictibilitate, o rutină. Să fim noi cei care pun „mortarul“ în construcția învățării – prin ascultare autentică, întrebări, prezență.

Ce înseamnă să am un copil fericit?

Un copil fericit nu e doar cel care obține note bune, ci cel pregătit pentru o viață bună. Nevoile lui pornesc de la niveluri de bază: hrană, somn, siguranță și urcă spre relații sănătoase, sentimentul de apartenență, recunoașterea propriei valori și capacitatea de a se depăși. Dacă ne limităm educația la „siguranță“ – note, performanțe, teme – riscăm să-i tăiem aripile tocmai acolo unde ar putea zbura.

Tipologia copilului influențează atenția

Pentru a înțelege de ce un copil nu este atent, trebuie să-i cunoaștem tipologia temperamentului. Fiecare copil e diferit: unii sunt activi și au nevoie de mișcare constantă, nu suportă să li se vorbească prea mult; alții sunt studiouri, liniștiți, dar cu dificultăți în socializare; unii sunt sociabili, se simt bine în echipă; alții sunt introvertiți și atenți, dar greu de deschis. Așteptările noastre trebuie să țină cont de aceste diferențe.

Atunci când un copil refuză o activitate, nu e neapărat lipsă de bunăvoință. Poate fi o formă de autoapărare împotriva anxietății, a sentimentului de incompetență. Ca părinți, avem tendința să intrăm în „modul salvator“, adică să convingem, să presăm, să intervenim. Dar Oana Moraru propune să facem un pas înapoi. Să nu facem nimic. Să respirăm și să ne imaginăm copilul reușind. Fără această imagine mentală, creierul nostru nu transmite copilului că are încredere în el. Uneori, cea mai mare susținere e tăcerea și prezența calmă.

Cum testăm și recunoaștem tipurile de atenție?

Atenția este o abilitate care se antrenează. Ea nu vine de la sine. Iar acest antrenament începe de timpuriu. Încă de la 3-4 luni, semnele unei posibile lipse de atenție pot apărea: copilul nu urmărește obiecte cu privirea, nu se uită în ochii părintelui, nu imită gesturi. Mai târziu, în grădiniță, dificultățile se pot manifesta prin incapacitatea de a asculta o poveste până la capăt, lipsa răbdării pentru puzzle-uri sau nevoia constantă de mișcare și stimulare.

În școala primară, neatenția devine mai vizibilă: copilul se plictisește rapid, se fofilează de la teme, întrerupe frecvent, bate din picior, se ridică de la birou, evită sarcinile dificile și pare că aude doar când îl privești direct. Ce e de făcut?

Cum construim atenția? 7 metode eficiente

Soluțiile vin din două direcții: antrenament cognitiv și schimbarea abordării noastre ca părinți și educatori.

Putem începe cu tehnici simple precum „vorbitul în oglindă“, unde copilul își spune singur ce are de făcut („Acum mă concentrez să termin puzzle-ul“), sau împărțirea sarcinilor în pași mici – o strategie esențială pentru copii care se pierd în fața cerințelor lungi. Memoria de lucru se antrenează prin jocuri și exerciții: liste de cumpărături, rețete, învățarea unor poezii, jocul „Simon spune“, dar și prin tehnici de mindfulness care dezvoltă atenția la stimuli interni și externi.

O altă tehnică valoroasă este „Stop – Think – Act“. Îi învățăm pe copii să se oprească, să analizeze situația și abia apoi să acționeze. Acest tip de control al impulsurilor e esențial pentru a învăța să asculte și să fie atenți.

Pentru copiii mai mari, putem introduce tehnica Pomodoro – perioade de lucru de 25 de minute urmate de 5 minute de pauză. Recompensele și feedback-ul pozitiv („Ai fost atent și ai terminat corect!“) construiesc motivația internă și îi ajută să rămână implicați.

Un rol important îl joacă și mediul. Copiii au nevoie de un spațiu organizat, fără distrageri, cu o rutină clară. Tehnologia, folosită corect, poate deveni aliat: jocuri terapeutice, aplicații de mindfulness, platforme de antrenament cognitiv, chiar și realitate virtuală – toate pot stimula atenția și concentrarea.

1. Vorbitul în oglindă (self-talk): copilul își spune instrucțiunile cu voce tare – ex: „Acum mă concentrez să termin puzzle-ul.”
2. Împărțirea sarcinilor (chunking): temele devin pași mici, ușor de urmărit.
3. Antrenarea memoriei de lucru: prin poezii, jocuri de logică, liste și pași.
4. Metoda „Stop-Think-Act”: copilul învață să se oprească, să gândească și apoi să acționeze.
5. Tehnica Pomodoro: sesiuni scurte de lucru (20–25 min) urmate de pauze scurte.
6. Recompensă și automotivație: feedback pozitiv și recompense clare pentru efort susținut.
7. Controlul mediului de învățare: limităm distragerile și creăm un spațiu clar organizat.

Soluții moderne: cum ajută tehnologia la dezvoltarea atenției la copii

Tehnologia, folosită inteligent, poate deveni un aliat în dezvoltarea atenției. Am aflat la conferință despre:

• Neurofeedback și EEG biofeedback – monitorizează în timp real atenția copilului.
• Jocuri video terapeutice – precum EndeavorRx, aprobat de FDA pentru ADHD.
• Aplicații cognitive (Cogmed, Lumosity) – pentru antrenarea memoriei și focusului.
• Aplicații de mindfulness – Smiling Mind sau Headspace Kids.
• Realitate virtuală (VR) – pentru stimularea deciziilor și autoreglării atenționale.

Oana Moraru ne-a oferit și un plan concret, structurat pe 7 zile, pentru un copil cu dificultăți de ascultare. De la activități creative, cum ar fi desenatul pe baza unei descrieri, până la jocuri de memorie, povești inversate sau mindfulness auditiv, fiecare zi aduce o oportunitate de conectare și progres. Nu e vorba de rezultate rapide, ci de consecvență, de ritm și de blândețea cu care acompaniem copilul în drumul său.

La final, ne-am reamintit că fericirea nu stă în bifarea temelor, ci în sentimentul copilului că este văzut, înțeles și sprijinit în ritmul său. Iar atunci când învățarea devine o experiență sigură, relevantă și captivantă, copilul va reveni cu bucurie, zi după zi, în „stația“ învățării.

Atenția se construiește, nu se cere

Poate cel mai important insight al zilei a fost acesta: atenția se învață, nu se impune. Nu putem cere unui copil de cinci sau opt ani să fie atent, dacă nu i-am oferit mai întâi contextul, exercițiul și sprijinul pentru a dezvolta această capacitate.

Copiii nu sunt neatenți pentru că vor, ci pentru că sistemul lor nervos nu este încă pregătit. Iar noi, părinți și profesori, avem un rol esențial în a le oferi cadrul și răbdarea necesare pentru a învăța să-și direcționeze atenția.